Despre premii și alți demoni

Treaba cu premiile a intrat în viața mea după ce l-am luat pe primul la Gala Superscrieri de anul ăsta. Nu am scris vreodată pentru a primi o certificare, deși recunosc că mai visam pe la începuturile mele în presă la câte un Pulitzer. (M-am dat de gol, sunt încă la început). Nu-s de mulți ani prin breaslă, am fost mai tot timpul cea mai tânără în redacțiile prin care am umblat şi m-am simțit bine în postura de mezină. Cumva mi se părea că am timp să le fac pe toate și încă mi se mai pare.

După premiul de la Superscrieri pentru o poveste de care sunt tare mândră în primul rând pentru că am dus-o până la capăt (locul întâi la categoria “Portret” pentru “Schimbarea Ralucăi” din Esquire Vară 2012), mi-am căutat pe Google nume să văd, în vanitatea mea, ce mai zice lumea. Am găsit printre altele și o poză pe Agerpres, a mea pe scenă, ținând în mână un microfon care stătea să-mi scape, privind pierdut spre public și încercând să-mi aduc aminte de ce naiba nu mi-am pregatit discurs de mulţumire când ştiu că sunt spontană doar cu lecţia învăţata. În stânga fotografiei scria “Sintia Radu, jurnalist”. Am zâmbit aiurea la monitorul care îmi spunea “Ce tare, domne. Ăștia zic că’s jurnalist”, căci dacă-mi dai să completez un formular cu un câmp numit “profesie” o să scriu eu “jurnalist”, dar, afară de momentele alea, rareori am curajul să îmi zic așa. Când mă întreabă lumea ce fac cu viața mea, le zic că-s ba redactor, ba reporter, că mai scriu, că mai citesc ce scriu alții şi-mi dau cu părerea, că lucrez pentru X, că am făcut Y, dar “jurnalist” pentru mine e un cuvânt mare. Jurnalişti sunt ăia de-i citesc în draci înainte să predau un material ca să văd dacă ce-am scris e din același film, îndepărtat ce-i drept, cu ce scriu ei; sunt ăia de-i cunosc la conferințe și cursuri organizate de oameni vizionari prin țară și prin străinătate; ăia pe care dacă îi întreb ceva, orice care pe mine mă pune în dificultate, am încredere că-mi răspund pe baza experienței vaste care i-a făcut să se mai lovească de o situație asemănătoare de-a lungul timpului, ceva ce rar se întâmplă la noi în țară, că din meseria asta în România nu prea se iese la pensie.

Juriul de la Superscrieri mi-a pus practic numele pe fluxul unei agenții pe care nu demult o răvășeam și eu în goana de a-mi ilustra articolele pe când lucram în online, dar a făcut o chestie și mai tare de-atât. M-a pus în contact cu oameni care mi-au mărturisit entuziasmați pe bune că nu s-au mai dezlipit de monitor, de șezlongul în soare sau de colacul de WC din baia proprie ca să termine povestea de zece pagini de revistă pe care am scris-o eu. (Mama, sper că citești asta). Adică, serios acum, ce poate fi mai tare decât să ți se spună asta cu WC-ul?

Apoi juriul a mai făcut o chestie tare. A premiat o poveste despre un caz de transexualitate, despre o minoritate sexuală în țara în care la două zile distanță un grup de tineri a fost atacat pentru că a organizat o dezbatere gay la o facultate din București. A arătat că în ciuda lipsei de reacție vizavi de cazul Ralucăi, care recunosc că m-a nedumerit în ultimele luni – lipsa de reacție, nu Raluca -, sunt oameni acolo care stau și citesc și încearcă să înțeleagă probleme pe care nu le vor avea vreodată, dar de care iată că le pasă. Că am luat eu premiu, mă mândresc tare. Că a luat premiu un reportaj despre transexualitate în România e un motiv cu care ne putem mândri toți. Arată deschidere și toleranță, arată un ceva ce nu-l pot defini acum, dar care îmi dă speranță că glumele față de colegul de birou din dreapta care simte și se simte altfel se vor împuțina curând.

Am fost întrebată de mulți cum a fost să mi se acorde un premiu. Afară de emoțiile alea care făceau să se împletească treptele pe care urcam ca să ajung pe scenă și să-mi tremure vocea ca atunci când chinuiam poeziile la serbările de Crăciun, foarte bine, cum să fie? Iată, s-au strâns câțiva oameni mișto din presă care mi-au transmis printr-o diplomă că am făcut și eu ceva mișto și asta e mereu de bine.

Nu cred, însă, că sunt mai jurnalist sau mai puțin jurnalist decât eram înainte. Am așa de multe de învățat, zilnic și de la fiecare, că uneori doar gândul mă copleșește. Dar vin și momente de genul Superscrieri când alții zic că e O.K. cum văd eu lumea și îmi dau curaj și încredere să merg mai departe și să alerg după povești care îmi plac și care mă interesează pentru că aparent ce mă interesează pe mine îi poate interesa și pe alții. Acum sunt mai des ținta glumelor în redacție, mă tachinează prietenii, colegii, mi se spune “SuperSintia” și “cum de ți-au dat premiul ăla, mă?” când mai greșesc ceva, dar totul îmi aduce aminte de faptul că Sintia a făcut odată o treabă bună și că SuperSintia ar fi cazul să facă chestii cel puțin la fel de bune pe viitor pentru că a putut atunci și trebuie să poată și mai departe.

Vă supermulțumesc și îi superfelicit pe toți cei care își fac treaba bine și conștiincios, superpremiați sau nu.

Aceeași Sintia (nu, nu Radu)

Create a free website or blog at WordPress.com.

Follow

Get every new post delivered to your Inbox.